2/01/2012

Arhitecţii Evului Mediu


    Dantelăria în piatră a mânăstirii Curtea de Argeş te face să te gândeşti la măiestria de care au dat dovadă constructorii. Cum se poate ca fiecare măsură a unui mic ornament să se cuprindă exact, de un număr de ori într-o anumită lungime? Astăzi este greu de închipuit, chiar dacă planurile sunt realizate în cea mai perfectionată variantă a autocadului, că muncitorul va respecta şi chiar va reuşi această performanţă. Poate exagerez, dar construcţiile moderne nici nu au nevoie de atâta "dantelă"!

    Oare vechii meşteri erau atât de şcoliţi, ori aveau parte de o aşa strictă specializare, ori instrumentele lor erau deosebite?
    Pe meşterii pe care-i cunosc eu nu i-am văzut decât cu vre-o ruletă sau un dreptar. Nu vorbesc despre sculele cu care lucrează efectiv, ci despre cele cu care măsoară sau trasează.
    În Evul Mediu, constructorii catedralelor utilizau un instrument de genul actualului metru de tâmplărie, (în franceză – la pige) fiecare din cele cinci tije articulate corespunzând unei unităţi de măsură a epocii: cotul piciorul, şchioapa, palma şi pumnul. Fiecare segment avea un număr de linii, o linie având 2,247mm, diametrul unui bob de grâu. Dar ce este mai important este că între aceste segmente consecutive raportul lor este 1,61 – numărul de aur, despre care am spus că este cel care guvernează măsurile umane.
   
    În acest fel, se putea păstra o aceeaşi proporţie între diferite elemente de lungime ale unei construcţii, ea fiind în acelaşi timp pe cât de armonioasă, pe atât de corectă.
     De altfel regăsim aceste proporţii şi între elementele unui pentagon regulat.
                                                           
Şi astăzi se foloseşte un alt instrument, deosebit, măsura lui Fibonacci.
                                                        
    Din imagine se vede că deschiderea între braţele exterioare (care se pot apropia sau depărta) pot fi un multiplu al lui 1,618, iar cele două deschideri interioare sunt în acelaşi raport.
    Des folosit era "echerul dublului pătrat" care avea catetele în raportul 1/2 asfel încât ipotenuza era un multiplu al rădăcinii pătrate a lui 5, cu care se putea obţine proporţia de aur
Se prelungeşte cateta AB cu lungimea lui CB şi se ia mijlocul lui AD. Atunci AE are lungime căutată.
                                      
    Constructorii catedralei     St. Pierre din Poitiers (aproximativ 1270) foloseau de exemplu, "echerul arhitectului". Braţele echerului în raportul 1,61 nu lau interioarele perpendiculare. Acest tip de echer permitea să fie multiplicate diferite elemente ale construcţiei asfel încât înte ele să fie raportul armonic.

Pe de altă parte unghiul colorat în roşu, cel de 36026'38'' aproximează cu o marjă de eroare de 1% unghiul la centru al pentagonului regulat.
Pe un vitraliu al Catedralei din Chartres sunt reprezentate diferite activităţi ale zidarilor precum şi câteva unelte ale lor. Printre ele şi un echer curios, în care una dintre laturi este curbilinie, tangenta sa la arcul de cerc fiind de lungime 1 şi perpendiculară pe cealaltă latură, care are lungimea 1,61.
               
    Cele mai interesante mărturii despre uneltele zidarilor Evului Mediu se regăsesc în Carnetele Lui Villard de Honnecourt un meşter zidar francez, care a trăit în secolul al XII-lea. S-a născut în jurul anului 1200 şi aşa cum era moda timpului s-a şcolit pe şantiere, ajungând cu timpul să fie magister latomus (un fel de şef de şantier), profesie care o includea şi pe cea de arhitect. A călătorit foarte mult, fiind coordonatorul catedralelor din Reims, Cambrai, Laon, Chartes, Lausane, dar şi în afara Franţei, la Košice unde a ridicat catedrala dedicată Elisabetei a Ungariei, în 1235. Ne-au rămas de la el celebrele carnete, care de fapt erau un fascicol de o sută de pagini, mici (14X22), din care s-au păstrat doar vreo şaizeci. Acestea cuprind schiţe şi indicaţii tehnice, dar şi reprezentări alegorice ale personajelor, scene religioase sau civile, maşinării de pe şantiere (chiar o schiţă pentru perpetuum mobile).

Un comentariu: