Consonanţele muzicale şi pictura (1)

        

    Lăsând la o parte, în realizarea unui tablou sau a unei structuri arhitecturale, problemele tehnice (materiale, culori, conducerea lucrărilor) ne oprim asupra stabilirii structurii geometrice a spaţiului sau a imaginii pe care urmează să o vedem.

    În primul rînd este vorba despre formatul cadrului: determinarea caracterului convenţional sau neconvenţional al cadrului (dreptunghi sau altă formă geometrică).

Aceasta presupune, ca primă metodă, stabilirea unor structuri modulare: trasarea unor segmente de dreaptă pornind de la axele de simetrie ale dreptunghiului cadru şi de la diagonalele acestuia prin împărţirea fiecărei laturi a dreptunghiului în 16 segmente congruente.

    A doua metodă este cea a consonanţelor muzicale, asupra cărora mă voi opri astăzi. Urmează metoda secţiunii de aur, apoi dreptunghiul armonic şi armătura dreptunghiului. Este vorba despre clasificări şi clarificări făcute de Charles Bouleau, în "Geometria secretă a pictorilor"

     Generaţia artiştilor plastici care au trăit la Florenţa sau în nordul Italiei la mijlocul secolului al XV-lea, cei care au fost primii artişti ai Renaşterii, au determinat epoca umanismului. Unii dintre aceşti artişti, spirite superioare, entuziaste, incapabili să păstreze doar pentru ei propriile descoperiri, şi-au expus părerile în cărţi care au avut o influenţă deosebită asupra contemporanilor şi nu numai. Aşa au fost Alberti, Serlio, Palladio, Piero della Francesca.

     În cărţile lor se găsesc cu preponderenţă chestiuni de matematică. În acea perioadă întreaga cercetare se făcea "cu vârful compasului". Aceasta permitea folosirea curentă a cantităţilor incomensurabile şi în special a proporţiei de aur. Umaniştii i-au studiat pe Pitagora sau Platon, pe Euclid, Vituviu sau Ptolemeu.

    Leon Battista Alberti (1404-1472) a fost arhitect şi umanist italian. Fiu nelegitim al unui bogat comerciant florentin, a primit o educaţie aleasă, a studiat dreptul la Universitatea din Bologna, dar a studiat şi muzica, însă fără un profesor, dar şi aşa compoziţiile sale au fost apreciate de cunoscători. Acest lucru însă a fost esenţial pentru a stabili consonanţe muzicale aplicabile în pictură şi arhitectură. A cochetat şi cu literatura, după ce a studiat operele anticilor şi a fost de părere că "un om dedicat studiului şi muncii poate atinge gloria la fel de bine ca un om bogat şi norocos". A fost unul din cei mai de seamă teoreticieni ai arhitecturii şi artei renascentiste, opera de căpătâi fiind Della pittura (1435). Părerea sa este că artistul trebuie să imite natura în mod obiectiv, dar să fie atenţi la frumuseţe " frumuseţea este armonie a tuturor componentelor"

    Alberti are o interpretare inedită asupra frumosului în arta plastică şi mai ales în arhitectură: intervalele muzicale plăcute auzului, octava, cvinta şi cvarta care corespund diviziunii unei coarde în două, trei sau patru (1/2, 2/3, 3/4) servesc drept bază în stabilirea rapoartelor în care sunt împărţite suprafeţele unui tablou sau ale unei construcţii. "De toate aceste numere arhitecţii se folosesc foarte comod, ba câteodată chiar le dublează, atunci când este vorba de a aranja pieţele oraşelor şi suprafeţele neacoperite".

    Consonanţele muzicale sunt determinate conform rapoartelor 1/2 (dublu sau diapason), 2/3 (sesquialter sau diapentă), 3/4 (sesquiterţă sau diatesaron) şi au fost perfect însuşite de artiştii Renaşterii, mai ales că ei erau în consonanţă perfectă cu ce spunea Alberti: "Dat fiind că numerele despre care este vorba determină plăcuta concordanţă a sunetelor şi a vocilor, tot ele sunt acelea care determină mintea şi ochii să se umple de o plăcere minunată". De asemenea, sunt frecvent utilizate o serie de scheme derivate, cum sunt diatesaronul dublu (9/12/16), diapason diapentă (1/3(3/6/9)) şi diapason diatesaron (3/8(3/6/8)).



    Toate măsurile care intervin sunt determinate de numere naturale, cu multiplii sau submultiplii lor bine determinaţi. Frumosul rezidă în raportul primelor numere întregi, raporturi simple, uşor de citit dintr-o privire şi întotdeauna măsurabile. Mai mult, Alberti recomanddă arhitectului sau pictorului să rămână credincios unui raport pentru toată lucrarea.

        Aşa de exemplu, Alessandro Botticelli a folosit chiar raporturile pe care Alberti le dădea ca exemple. Pentru Primăvara el a ales dubla diapentă, 4/6/9, adaptându-şi în aşa fel compoziţia la aceasta, încât fiecare diviziune a tabloului comportă tot atâtea personaje câte unităţi are.



    

          Primăvara, Alessandro Botticelli, 1482, Galleria degli Uffizi, Florenţa (203/314cm), ulei pe pânză.

    Cele nouă personaje - zeiţa Venus (figura centrală), Primăvara care împrăştie flori, lângă ea Flora şi Zefirul, la stânga cele trei graţii şi zeul Mercur, iar deasupra Cupidon, crează impresia unei scene de teatru, foarte la modă în epoca Renaşterii.
        În afară de compoziţie ori de simbolismul său Primăvara lui Botticelli, se remarcă printr-o simetrie care este doar aparentă. Venus, figura principală este plasată într-o nişă de frunziş, nu este situată chiar în centru. De o parte şi de alta însă, se află patru personaje, respectiv trei. Această grădină a spiritului evocă paradisul şi delicatel zeiţe dansează parcă în sunetul muzicii numerelor. Aceasta deoarece opera este construită pe dublă diapentă. Nişa se înscrie între cele două cezuri, 4 şi 6. (Cezura, un termen împrumutat din poetică, semnificând o pauză înăuntru unui vers pe care-l împarte de obicei în părţi egale pentru susţinerea cadenţei) de o parte patru unităţi şi patru personaje, de cealaltă parte trei unităţi şi trei personaje (micul amoraş plasat în partea superioară a tabloului ne aminzeşte că în mijloc există două unităţi)