coloana infinită

 

"Nimic nu creşte la umbra marilor copaci"

    Poate nimeni nu a înţeles subtilităţile creaţiilor folclorului românesc aşa cum a făcut-o Brâncuşi. Aşa de exemplu, el a simţit ca nimeni altul legătura cerului cu pămîntul pe care magnific le-a unit prin Coloana infinită, sau prin ciclul Păsările.

    Sculptorul ţăran, mândru şi hotărât, a plecat (în 1903) spre Paris hotărând să parcurgă drumul pe jos. S-a oprit la Viena să viziteze muzeele, a ajuns la la München cu acelaşi scop, apoi prin Bavaria şi Elveţia până în Franţa. O ploaie care l-a îmbolnăvit l-a împiedicat să ajungă la Paris pe jos, dar tot a ajuns.

    Într-o primă etapă a creaţiei sale a fost influenţat de opera lui August Rodin, dar a refuzat să fie elevul său pentru că, spunea el, "nimic nu creşte la umbra marilor copaci", recunosând: "dacă n-ar fi fost Rodin, nimic din ceea ce am realizat nu ar fi fost posibil".

    La Paris a fost impresionat profund de Turnul Eiffel, abia ridicat cu câţiva ani în urmă (în 1889), dar era convins că poate realiza ceva, cel puţin tot atât de măreţ. De aceea când în 1934 a primit comanda pentru un monument închinat tinerilor eroi români căzuţi în primul război mondial, a primit-o imediat. Comanda fusese mai întâi oferită Miliţei Pătraşcu, pe care aceasta, cu veneraţie a declinat-o, cedând-o maestrului său (sculptoriţa a fost eleva lui Brâncuşi). Comanditara a fost Aretia Tătărăscu prin Societatea "Liga Naţională a Femeilor gorjene", care i-a acordat lui Brâncuşi deplină libertate de creaţie şi care s-a ocupat de obţinerea fondurilor necesare.

    Aţi auzit de vreo asociaţie, de vreun ONG, sau vreo societate care să se ocupe în zilele noastre de un lucru cât de cât serios pentru susţinerea vreunui proiect cultural? Poate doar declarativ, dar să se şi vadă ceva, poate nu de măreţia ansamblului de la Târgu Jiu, dar ceva…

    Să revenim la Brâncuşi.

    "Era un omuleţ minunat cu barbă, cu ochi întunecaţi, pătrunzători: un amestec de tăran hâtru şi de geniu" (Peggy Guggenheim). "Ştiam că este un arţăgos, nu prea îngăduitor, ursuz, aproape crud, […] un bătânel de optzeci de ani, cu bâta în mână, îmbrăcat în cojoc alb, având pe cap o căciulă mare de blană albă, cu barbă albă de patriarh şi, fireşte cu ochii sclipitori de şiretenie" (Eugen Ionescu). "Era cel mai experimentat cunoscător al problemelor artei. Îşi însuşise întreaga istorie a sculpturii, pe care rând pe rând a dominat-o, a depăşit-o sau a respins-o, a regăsit-o, a purificat-o, reinventând-o. A desprins din ea esenţa." (Eugen Ionescu)

    În 1920 Brâncuşi ciopleşte în trei zile o "Coloană fără sfărşit" înaltă de 7,17 metri dintr-un stejar aflat în curtea unui prieten de-al său, chiar acolo unde a crescut copacul, la Voulangis, în împrejurimile Parisului. Coloana va fi tăiată chiar de Brâncuşi atunci când prietenul său (Edward Steichen) s-a reîntors în Statele Unite, operaţie care i-a lăsat muţi de uimire pe prieteni, deoarece Brâncuşi a făcut mai întâi o singură tăietură verticală cu fierăstrăul, fără să doboare coloana.

    În atelierul său din Paris se găsesc mai multe versiuni ale Coloanei, împreună cu trunchiuri de copac, blocuri de piatră, un cuptor, numeroase unelte, ferăstraie de mână, dălţi, pile, răzuitoare, rulmenţi, o şlefuitoare electrică, suspendată de plafon printr-un sistem ingenios de scripeţi. Chiar şi scaunul de lucru aminteşte de scaunele de la Masa tăcerii.

 

    Ansamblul de la Târgu Jiu fascinează prin simbolistica pe cât de sofisticată, pe atât de pe înţelesul tuturor românilor.

    Numărul de aur este secretul operei lui Brâncuşi. El spunea: "Prin artă te vei detaşa de tine însuţi iar măsura şi numărul de aur te vor apropia de absolut". Cei care l-au cunoscut şi au lucrat cu el spuneau că sculptorul făcea tot timpul calcule, explicând că "numărul este legat de Dumnezeu". El se referea de fapt la misterul numărului de aur. Iar măsurătorile făcute de cercetători, după moartea sa, lucrărilor sale, au confirmat legătura cu acest număr.

    Coloana infinită, şi nu "a infinitului" , iniţial se numea "coloana sacrificiului infinit". Este alcătuită din 17 piese - 15 module întregi şi câte o jumătate la fiecare capăt, pe care Brâncuşi le numea "mărgele", înşiruite vertical pe o axă metalică. Fundaţia este din beton, ajunge la o adâncime de 5 metri şi are formă de trunchi de piramidă cu baza mare un pătrat cu latura de 4,5 metri.

     Fiecare modul este un poliedru cu zece feţe - decaedru, dar atât de mult prelucrate încât nici o faţă nu mai este plană. Orice secţiune transversală printr-un modul este un pătrat iar secţiunea transversală este un hexagon convex cu numai două axe de simetrie, una verticală şi una orizontală. În acest hexagon, special gândit pentru Coloană, se înscrie perfect un om care are înălţimea de 1,80 m, cu doar 3cm mai mică decât cea adoptată ca unitate a armoniei de Le Corbusier pentru al său modulor. Este recunoscut faptul că Brâncuşi nu a imitat niciodată formele geometrice elementare, ci le-a stilizat până la desăvârşire. Iniţial laturile înclinate ale hexagonului făceau unghiuri de 14⁰ cu verticala, şi două din ele prelungite formează un unghi de 28⁰. Dar pentru a crea armonie şi în acelaşi timp unicitate, feţele "mărgelelor" au fost curbate şi şlefuite astfel că unghiul de 28⁰ devine unghi de 36⁰, unghiul ascuţit al triunghiului format de două laturi consecutive şi de diagonala unui pentagon regulat, acela despre care am spus că este "creatorul" lui φ.

    În geometria Coloanei se află cheia întregii filozofii a ei: verticalitatea ei perfectă, faptul că fiecare modul începe acolo unde se termină precedentul, repetarea elementelor constitutive şi mai mult, s-ar putea adăuga oricâte fără a-i tulbura echilibrul.

        "Motivul abstract al suportului este repetat până la realizarea autonomiei operei care "nu va mai susţine decât cerul". Imaginea pe care o contemplă privitorul este aceea a unei succesiuni de trunchiuri de piramidă, sprijinite una de altă, două pe baza mare, alte două pe baza mică. Ceea ce se reţine pe retină este o succesiune de romburi, compoziţie care dă naştere unei senzaţii de ritm în continuă schimbare.

    Este semnificativ faptul că Brâncuşi a găsit în Coloana fără sfârşit, un motiv românesc, "Columna cerului", care continuă o temă mitologică atestată încă din vremuri preistorice. […] Actul de a concepe axis mundi ca o coloană de piatră ce susţine lumea reflectă foarte probabil credinţa culturilor megalitice." (Mircea Eliade)

    În parcul de la Târgu Jiu, pe aceeaşi axă, nu departe de malul râului, Brâncuşi construieşte Poarta sărutului, monument care celebrează dragostea şi pacea într-un loc al meditaţiei. Câţiva paşi mai încolo se află Masa tăcerii, ce aminteşte de universul cotidian al atelierului său (înţesat de scaune mici tărăneşti), ridicat la înălţimea monumentalului şi a simbolului.