consonanţe muzicale 2

"Arta este o algebră voalată", Emile A. Bourdelle

    Un alt mare teoretician din Quatrocento a fost fără îndoială Piero della Francesca. S-a născut probabil în 1420 şi a murit în 1492, ultimii douăzeci de ani fiind orb. Provenea dintr-o familie înstărită, dar şi-a făcut ucenicia în atelierele unor pictori renumiţi. A călătorit mult, primind comenzi pentru picturile diferitelor catedrale din Italia.

    Şi-a dobândit din timpul vieţii atât renumele de pictor cât şi cel de matematician, postură în care l-a avut elev pe Luca Pacioli. Geometru desăvârşit, el a văzut în geometrie posibilitatea de a aplica probleme ale perspectivei şi ale exprimării volumelor. Este un maestru al perspectivei, în tablourile sale remarcându-se contrastul dintre figurile centrale şi peisajul îndepărtat, de multe ori pierdut în ceaţă.

    Lucrările de matematică, De prospectiva pingendi (Despre perspectuvă în pictură), Libellus de quinque corporis regularibus (Despre cele cinci corpuri regulate) şi un manual de calcul, De abaco, au fost scrise la o vârstă foarte înaintată, orb fiind, dar sunt însoţite de diagrame admirabil desenate. Poate că la bătâneţe şi-a pus în ordine studiile pe care le-a adunat de-a lungul vieţii, ori s-a folosit de un discipol, poate chiar de Luca Pacioli.

    Se presupune că De divina proportione a acestuia şi-ar avea de fapt originile în lucrările lui Piero della Francesca.

    Adept al lui Alberti în realizarea compoziţiilor, el a creat o serie de tablouri care se încadrează perfect în regulile stabilite de acesta.

    Pala Montefeltro (Feciara şi Pruncul înconjuraţi de sfinţi), aflat în muzeul Brera din Milano, ulei pe lemn, 248X170cm, o dovedeşte. (Muzeul a fost înfiinţat de Napoleon şi adăposteşte aproximativ 600 de opere de artă, multe dintre ele "adunate" de soldaţii împăratului în timpul campaniei din Italia)

    

    Acest tablou este împărţit în două pe înălţime şi lungime şi este o compoziţie a raportului 2/3.

    Personajele sunt verticale (cu excepţia Pruncului) şi imobile şi se înscriu perfect într-un cerc. Banda neagră orizontală este cea care delimitează înălţimea în raportul dat. Cele două cercuri ale bolţii sunt tangente pe creştetul Fecioarei, iar cercul în care se înscriu personajele le întretaie pe cele superioare aprosimativ le banda despărţitoare. În cerc se înscriu două hexagoane regulate iar prelugirile a două dintre laturile unuia determină înălţimea bolţii.

    

       Este o compoziţie bazată pe "corpurile regulate" şi pe numerele mici, 2 şi 3. Lăţimea este 2/3 din înălţime, raport sugerat şi de bolta ale cărei chesoane sunt 6 într-un sens şi 9 în altul (6/9 =2/3), axul median vertical, subliniat de firul misterios care susţine un ou, este axul Fecioarei, şi deasupra capului ei converg toate liniile perspectivei. Razele celor două cercuri sunt în raportul 2/3, apotema oricărui hexagon este egală cu bastonul personajului din stânga.

    

    Cea mai convingătoare lucrare care atestă impactul deosebit al consonanţelor muzicale este Şcoala din Atena a lui Rafael. Tabloul reprezintă pleiada filozofilor greci. În centru Platon şi Aristotel aflaţi într-o dispută filozofică, Platon cu degetul îndreptat spre cer – sugerând teoria sa despre lumea ideilor, iar Aristotel indicând pământul, conform viziunii sale raţionaliste asupra lumii. Filozoful cinic Diogene, care trăia din cerşit, stă tolănit pe treptele de marmură, indiferent la forfota din jur, citind o pagină. Mai sunt prezenţi Socrate, Platon dar şi personaje din alte epoci, întregind alegoria compoziţiei.

    

    Descoperirea legăturilor între muzică şi aritmetică îi aparţine lui Pitagora, discipolii săi fiind convinşi că această revelaţie i-a dat puteri miraculoase de vindecare prin muzică, de "armonizare" a trupului cu sufletul. La acest fapt face referire Rafael în tablou. Pitagora, matematicianul de geniu, face nişte calcule, notând ceea ce îi prezintă pe un panou, un discipol. Pe acest panou se află chiar diagrama consonanţelor muzicale indicate în greceşte: ton, diatesaron, diapentă, diapason. Ele sunt exprimate cât se poate de clar de următoarele rapoarte: diatesaron 6/8, şi 9/12, diapentă 6/9 şi 8/12, diapason sau octavă 6/12. De fapt însăşi fresca este compusă pe diatesaron, respectiv pe raportul 3/4.

        Leonardo da Vinci este artistul cel mai misterios şi cel mai savant al tuturor timpurilor. Avînd pasiunea muzicii, el vorbeşte cu multă subtilitate despre raporturile existente între arta sunetelor şi pictură.



    Cina cea de taină, singura compoziţie monumentală care a rămas de la marele maestru, se găseşte în fosta sală de mese a mânăstirii Santa Maria delle Grazzie din Milano. Într-adevăr măreaţă ca dimensiuni, 460 X 880 cm, a fost realizată în tempera pe ipsos dar a fost supusă numeroaselor încercări ale vremii. Şi probabil atât caliatea materialelor, cât şi lucrările de refacere a clădirii de către călugării dominicani, dar mai ales faptul că în timpul campaniei lui Napoleon, o trupă de soldaţi încartiruiţi acolo se distrau trăgând la ţintă în chipurile sfinţilor (şi doar Napoleon era un iubitor al artei!), sau bombardamentele din al doilea război mondial, au dus la deteriorarea ei.

    Tabloul urmeză o schemă simplă: diapasonul dublu pătrat. Întrucât compoziţia este centrată pe Isus, traseul comportă un pătrat central între două jumătăţi de pătrat. În pătratul central se înscie un mic pătrat, a cărui latură corespunde înălţimii panourilor laterale. În dreapta şi în stânga pătratul este mărginit de ferestre, iar jos de suprafaţa mese. Dacă se trasează cercul ce se creează deasupra deschiderii centrale, el va forma o mare aureolă în jurul capului lui Hristos. Diagonalele dreptunghiului dau perspectiva panourilor laterale, perspectivă care ne conduce privirea spre Isus.