CATEDRALE GOTICE - 1. SAINT DENIS

    În mulţimea numerelor iraţionale, φ, faimosul număr de aur îşi dispută întâietatea cu numărul π dar cu siguranţă este câştigător. Nu spune nimeni că π nu este spectaculos sau că nu a revoluţionat ştiinţa, dar φ este expresia armoniei şi datorită acestui fapt poate că este mai aproape de noi.

    Cunoscut încă de Pitagora, care îi dădea chiar o importanţă mistică, sau de Euclid, cel care i-a dat definiţia de "împărţire în medie şi extremă raţie", numărul φ nu se regăseşte în tratatele occidentale din evul mediu, dar reapare spectaculos în perioada renaşterii (Luca Pacioli, Divina Proportione). În realitate φ nu a dispărut, ci dimpotrivă, şi-a înstăpânit întâietatea prin utilizarea sa în construcţiile bisericeşti.

    La Saint Denis, suburbie în nordul Parisului, exista încă din secolul al VII-lea o biserică ridicată de Dagobert I al Franţei – cu statut de mănăstire benedictină. Legenda spune că un lepros şi-ar fi găsit adăpost pentru o noapte în bisrică, şi atunci i s-ar fi arătat Hristos însoţit de îngeri care l-ar fi vindecat, pielea fiindu-i schimbată cu una curată şi sănătoasă. O rămăşiţă a pielii este păstrată cu sfinţenie pe unul din pilonii centrali ai bisericii. Datorită numărului mare de credincioşi care veneau în zilele de sărbătoare la biserică era necesară o mărire şi totodată o reconstrucţie a sa.

    Pe locul acestei biserici abatele Suger a înălţat în 1144 prima catedrală gotică din lume. Saint Denis, primul episcop al Franţei şi sfântul octrotitor al ţării, a avut un sarcofag exact pe locul unde s-a săvîrşit. Poate de aceea biserica a rămas pentru totdeauna "o imensă criptă regală", toţi monarhii Franţei şi familiile lor fiind înmormântaţi aici, mai puţin Ludovic al XVI-lea şi soţia sa Maria Antoaneta, ucişi în timpul revoluţiei franceze (e drept că mai târziu osemintele tot aici au fost aduse).    Abatele Suger a fost conducătorul reconstrucţiei bisericii, nu arhitectul său, deşi desenul faţadei catedralei îi este atribuit lui. El a dorit să creeze o biserică măreaţă, o reprezentare pământească a spiritualităţii, rezultatul fiind o clădire de o verticalitate şi liniaritate impunătoare.    Denumirea de catedrală "gotică" i-a fost dată abia în secolul al XVII-lea, în dispreţ de către cei care vedeau această artă ca pe o artă "barbară". Şi ce era mai "barbar" decât invazia goţilor de la sfârşitul antichităţii? În realitate catedralele gotice sunt comparabile cu cele mai mari creaţii ale geniului uman.    Prin ce sunt caracterizate ele?     Cunoaştem că baza, planul catedralelor este cruciform, dar deosebit este faptul că numărul de aur dictează formatul. Astfel ABHG, BDJH, CEKI şi EFLK sunt pătrate, iar dreptunghiurle ACIG, BEKH şi DFLJ sunt dreptunghiuri de aur. Acest sistem modular nou, nefolosit până atunci, a creat un spaţiu amplu care oferă evidenţierea opulenţei bisericii dar lasă loc şi misterului sacru. Savantul american H.W. Janson, specialist în istoria artei, a scris în 1962: "Armonia – care este o relaţie perfectă între părţi în ceea ce priveşte proporţiile matematice, este sursa frumuseţii, deoarece imită motivul divin al creaţiei".

  

    

    În al doilea rând prin luminozitate, lumina fiind pur şi simplu un material de construcţie – unul din principiile pe care le-am regăsit la Le Corbusier în secolul XX, acesta fiind la el chiar primul principiu al arhitecturii moderne! Ori, pentru aceasta era nevoie de ferestre mari, zidurile şi tavanul trebuind dă suporte presiuni laterale şi verticale foarte mari. Aceasta a dus la una dintre cele mai mari invenţii ale artei gotice, şi anume, arcul ogival şi la cea a arcului butant. Se adaugă bolta ogivală, rozeta faţadelor, cheia de boltă gotică, vitraliile.

    Ogiva este un arc diagonal frânt (arcele ogivale sunt situate pe direcţia diagonalelor pătratului care acoperă bolta) şi se sprijină pe doi stâlpi. Este realizat din nervuri de piatră profilate, amplasate la nivelul muchiilor a două bolţi care se întretaie, contribuind la crearea unui fel de schelet solid pe care se sprijină bolţarii şi se echilibrează forţele de împingere. Aceasta a permis ca zidurile să fie mai subţiri, ferestrele mai mari ajungând până aproape de podea, deci mai multă lumină – abatele Suger numindu-le "coroane de lumină", iar coloanele de sprijin, extrem de subţiri.

    Pentru a prelua presiunea laterală mare exercitată a fost inventat arcul butant care, în afară de rolul de susţinere pentru care au fost create, generează o dantelărie exterioară încântătoare (Vezi şi Domul din Milano).

    Cheia bolţii este punctul de întâlnire a arcelor bolţii. Încrucişarea arcelor ogivale crează difeite forme de la bolta simplă cu patru părţi – sistem numit cruce în ogivă, până la cea cu şase părţi (sexapartită) sistem în care se adaugă un arc suplimentar orizontal, sau chiar cu mai multe, ceea ce dă aspectul unei reţele cu nervuri.

    Zidurile sunt înalte cu ferestre mari (spre deosebire de construcţiile în stilul precedent celui gotic, cel romanic, avînd ziduri groase şi ferestre mici). Ferestrele au formă ogivală. Vitraliile sunt o adevărată "biblie scrisă de razele soarelui". Ele reprezintă scene din Biblie, deoarece în acele vremuri existau prea puţini ştiutori de carte şi atunci marea majoritate a credincioşilor "citeau" Biblia prin desenele de pe ferestre. În multe alte catedrale, vitraliile mai înfăţişează şi scene din etapele ridicării construcţiei, sau scene din activitatea ctitorilor. Vitraliile ogivă sunt adesea echilaterale, adică arcele au centrele în extremităţile bazei.

    Monotonia creată de regularitatea şi simetria construcţiei sunt rupte prin detalii care mai de care mai diversificate: rozetele faţadelor, basorefiefuri care umanizează arcele portalurilor, statui.