Doamna liniilor

Desenele din Nazca sunt celebre mai ales datorită unei femei, nemţoaica Maria  Reiche, matematician, astronom, arheolog, geograf, lingvist, având pentru toate acestea girul Universităţii din Dresda, unde studiase. În plus era cunoscătoare a cinci limbi. Cu aceste calităţi a fost a fost selectată ca profesoară pentru copiii consulului german la Cuzco, în Peru. A avut mereu probleme de sănătate. Dacă mai întâi şi-a pierdut un deget (o înţepătură în spinul unui cactus i-a provocat o cangrenă), cu timpul bolile s-au accentuat, a suferit de boli de piele, şi-a pierdut vederea, a suferit de boala Parkinson, ajungând în scaun cu rotile, şi a sfârşit de cancer ovarian în 1998 (era născută

                în 1903).

                Bolile nu au împiedicat-o să devină profesor la Universitatea din Lima în 1934 şi câţiva ani mai târziu, asistenta profesorului american Paul Kosok, profesor de istorie la Long Island Universitz, în Brooklin, New York. El a studiat iniţial sistemele de irigare peruviene vechii peruvieni şi această preocupare l-a condus la o alta, măreaţa descoperire de la Nazca.

                 În perioada solstiţiului de vară din 1941 el a observat că liniile care apăreau pe sol, linii care existau dintotdeauna dar cărora nimeni nu le dăduse atenţie, par a reprezenta ceva anume, nefiind încă lămurit, ce.  A fost momentul în care Maria Reiche şi-a descoperit vocaţia: ce reprezintă liniile? Văzute de la înălţime poate au o anumită semnificaţie! Până atunci câţiva piloţi le văzuseră, vorbiseră despre acestea, dar atât, ceva spectaculos şi atât. Aşa şi era, şi după ce l-a convins pe pilotul unui elicopter utilitar să o ia la bord s-a lămurit că avea dreptate. Liniile erau trasate pentru a fi văzute din înalt!

                Pe o suprafaţă de 520 km², în pampasul peruvian, se află o multitudine de desene ciudate, care stârnesc imaginaţia celor care află desore existenţa lor.  Acum se ştie că toate liniile şi figurile ciudate desenate pe sol au fost obţinute prin îndepărtarea primului strat de pietre de la suprafaţă, dând la iveală solul galben de dedesubt. Probabil lucrările au fost efectuate manual, căci lucrările arheologice nu au dus la descoperirea vreunor urme care să confirme existenţa animalelor de povară sau a vreunui mijloc de lucru cât de cât mecanizat.

                Figurile ce apar în deşert reprezintă un păianjen, o maimuţă (coincidenţă bizară, labele anterioare ale maimuţei au doar nouă degete!), o balenă, un peşte, o şopârlă, o floare şi un om cu …aură! Toate au dimensiuni colosale, de exemplu şopârla are 180 de metri lungime. Există 18 forme de păsări, dintre care pasărea colibri poate fi încadrată într-un dreptunghi  cu laturile de  93 şi respectiv 63 de metri iar condorul are o lungime de 275 metri!

                Mai mult mii de fragmente de ceramică, mormane de pietre adunate cu cine ştie ce scop (asemănătoare celor din Europa), rămăşiţe de stâlpi de lemn, o colecţie de statui şi sculpturi în stâncă, toate îmbogăţesc  faimoasa locaţie.

                Ce scop au avut cei care le-au creat?

                Maria Reiche era convinsă că desenele reprezintă poziţia corpurilor cereşti – Soare, Lună, planete, stele, şi că erau folosite pentru a stabili apariţia anotimpului ploios şi timpul prielnic pentru însămânţare sau recoltare, sau pentru prezicerea solstiţiilor şi a echinocţiilor, a eclipselor de Soare şi de Lună.

                Deşertul Nazca seamănă cu un imens caiet de schiţe iar mărimea desenelor precum şi proporţiile lor perfecte au dat multă bătaie de cercetătorilor. Mai ales că de la sol era destul de greu să „desenezi” respectând proporţiile şi armonia! Oare indienii Nazca ar fi putut avea un balon din care să supravegheze lucrările?

                Maria Reiche şi-a petrecut aproape cincizeci de ani din viaţă cercetând misterioasele desene. A cartografiat şi catalogat sute de desene,  dar le-a şi protejat, muncă ce i-a atras renumele de „doamna liniilor”.  Formaţia de matematician a ajutat-o foarte mult în stabilirea preciziilor desenelor, cea de astronom a îndreptat-o către ipoteza calendarului astronomic uriaş, iar cea de arheolog i-a  dat dimensiunea excepţională a moştenirii lăsate de civilizaţiile din vechime. Şi apublicat teoriile într-o carte, „Misterul deşertului”, iar fodurile pe care le-a obţinut din vânzarea ei  i-au permis continuarea cercetărilor. Locuia singură în deşert, şi se considera un fel de custode şi paznic al muzeului natural căruia îi era dedicată. Starea sănătăţii nu a împiedicat-o de fel.

                Unul dintre asistenţii ei consideră că sarcina lui cea mai importantă este cea de a o purta în cârcă, deoarece echipa cu care lucra era conştientă că un singur pas greşit putea şterge dovada care aşteaptă de secole să fie descoperită. Aproape că s-a luptat să apere desenele de hoardele de vizitatori atraşi de reclama puternică făcută de cartea lui Von Daniken  „Carele zeilor”, care emitea ipoteza că liniile ar fi urmele unor piste de aterizare pentru extratereştri!.

                 A reuşit să convingă autorităţile să limiteze accesul publicului în zonă, dar, în acelaşi timp, deschisă la minte, a considerat că minunăţiile trebuie admirate, aşa că a sponsorizat construirea unui turn lângă autostradă, astfel ca publicul putea avea o imagine de ansamblu a liniilor, protejându-le în acelaşi timp.

                Eforturile sale au fost recunoscute atunci când UNESCO a declarat Liniile de la Nazca „World Heritage Site”. Casa în care a locuit în deşert este acum muzeu, iar aeroportul din Nazca îi poartă numele.