Perspectiva este instrumentul prin care pictorii construiesc spaţiul pictural şi redau iluzia depărtării. Spaţiul pictural nu este spaţiul real, cel perceput din realitatea înconjurătoare, pictorul având menirea de a crea iluzia acestuia pe o suprafaţă plană. Redarea în plan a spaţiului se face deci prin perspectivă lineară, sau, cum se mai numeşte ea geometrică. A fost descoperită de arhitectul, sculptorul şi pictorul italian Filippo Brunelleschi (1377 – 1446), atunci când a conceput cupola Domului din Florenţa. Pictorii italieni au încercat să o definească riguros şi să o teoretizeze. Astfel, în lucrarea De pictura (1435) Leon Battista Alberti (1404 – 1472) scrie: "voi lua din matematică acele noţini cu care subiectul meu are legătură". Subiectul principal era perspectiva, ca instrument geometric de reprezentare în arhitectură şi pictură. Pierro della Francesca (1415 – 1492) a scris pentru elevii săi De prospectiva Pingendi. Aici introduce noţiunea de punct de fugă.
În general transpunerea într-un plan corpuri tridimensionale şi relaţionarea lor presupune deformarea formelor şi distanţelor spaţiale, în raport cu apropierea sau depărtarea faţă de privitor. Această deformare este esenţială în perceperea adâncimii, a profunzimii.
Pentru om, câmpul vizual are forma unui con cu o deschidere de aproximativ 53˚, cu vârful în ochiul privitorului şi care se lărgeşte pe măsură ce distanţa creşte. Obiectele din prim-plan (de obicei situate în marginea de jos a unui tablou) apar mai mari, deoarece ocupă toată suprafaţa retinei, iar cele din planul îndepărtat apar mai mici, undeva spre linia orizontului. Din acest motiv, perspectiva liniară se mai numeşte proiecţie conică.
Şi în planurile arhitecturale, perspectiva liniară serveşte pentru a crea impresia de adâncime şi astfel apar acele deformări despre care vorbeam în reprezentarea coloanlor, a dalelor de pardoseală, a tavanelor sau a mobilierului.
Picturile sau fotografiile care folosesc perspectiva liniară pornesc de la premisa că există un punct fix de observaţie din care este examinată imaginea. Acest punct de vedere al privitorului se proiectează de regulă pe linia orizontului (care se numeşte nivel fix de observaţie). (În multe cazuri, armonia imaginii este dată şi de faptul că linia orizontului împarte lătimea tabloului sau a fotografiei în raportul de aur - 1,618...).Punctul de vedere al privitorului este punctul de fugă. Obiectul este redat ca şi când ar fi aşezat perpendicular pe suprafaţa tabloului, iar pentru cerearea iluziei de spaţiu, liniile sunt dispuse în unghiuri faţă de planul pictural, în aşa fel încât să dea impresia de coerenţă şi convergenţă spre acelaşi punct. Exemplificatoare în acest sens este aparenta convergenţă în depărtare a celor două şine ale unei căi ferate, sau marginile laterale ale unui drum.
În perspectiva cu un singur punct de fugă, obiectul reprezentat este văzut frontal. Înălţimea şi lăţimea sunt paralele cu planul pictural. Partea din faţă a obiectului nu prezintă adâncime. Părţile laterale, partea de sus şi cea de jos se extind în desen şi creează iluzia de adâncime.
Se vede că, dacă obiectul este de exemplu un cub, reprezentarea acestuia nu este cea didactică, în care feţele cubului sunt paralele şi egale două câte două şi în reprezentarea spaţială. Aşa vor fi reprezentate interioare de încăperi în pictură sau design.
Perspectiva poate fi aplicată la sisteme care utilizează un punct de fugă (perspectivă paralelă), două puncte de fugă (perspectivă angulară)
Perspectiva cu două puncte de fugă se foloseşte atunci când se intenţionează ca obiectul să pară aşezat în alt unghi decât 90˚ faţă de planul pictural. În acest caz, cele două puncte de fugă sunt fixate pe linia orizontului, de o parte şi de alta o obiectului înfăţişat.
Perspectiva cu trei puncte de fugă (perspectiva oblică) este folosită atunci când obiectul este văzut de sus sau de jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu